Persoane interesate

vineri, 26 iunie 2009

vineri, 12 iunie 2009

La Moaştele Sf. Ierarh Nicolae din Mira Lichiei, la Bari















Nu exista crestin sau crestina care sa nu fi auzit de acest mare sfant.

Poate ca ati auzit ca acest mare Ierarh care era cunoscut pentru blandetea si smerenia lui, Cand Sfantul Sinod s-a adunat la unul din cele 7 sinoade ecumenice ca sa combata ereziile, si autnci cand Ereticul Arie a indraznit sa spuna erezii la adresa credintei ortodoxe. Sf. Nicolae s-a dus si i-a dat doua palme lui Arie de fata cu tot sinodul.
Si am sa va povestesc o intamplare adevarata.
Nu stiu cati dintre voi stiti ca moastele Sfântului Nicolae se afla in orasul Bari din sudul Italiei.
Acolo, in acea biserica, imediat dupa marea schisma din 1054 au inceput sa slujeasca preoti catolici. Si moastele care pana atunci izvorau mir, cand catolicii au inceput sa slujeasca in acea biserica moastele au incetat sa mai izvorasca mir.
Catolicii nedumeriti de aceasta intamplare s-au gandit sa aduca preoti ortodocsi ca sa vada daca nu cumva aceasta este cauza pentru care moastele sfantului nu mai izvorau mir. Si imediat dupa ce au adus preoti ortodocsi moastele au inceput sa izvorasca iar mir. Iar dupa aceea au venit iar preoti catolici sa slujeasca in biserica, iar moastele nu au mai izvorat mir . Dupa ceea iar au adus preoti ortodocsi, apoi si mostele au inceput sa izvorasca mir, si tot asa.
Si de aceea in ziua de astazi acolo in Biserica din Bari unde se afla moastele Sf. Nicolae slujesc preoti ortodocsi, pentru ca sf. Nicolae nu suporta ca la Sfintele lui moaste sa slujeasca preoti catolici. Si mai zic unii, auzi domne, ca si alte credinte ar fi mantuitoare, cata erezie.
Acelasi lucru se intampla si Cu sf. lumina de la Ierusalim care se coboara din cer numai daca in biserica sfantului Mormant de Invierea Mantuitorului, slujesc preoti ortodocsi. Cei care au fost la Ierusalim stiu ca aceasta lumina timp de cateva minute nu arde si iti poti da cu ea chiar si pe fata, dar dupa aceea devine materiala.
Ar mai fi de spus multe asemenea intamplari. Dar cine are cu adevarat credinta si cugeta sincer isi poate da seama cu usurinta cercetand, care este adevarata credinta.
Iar cei necredinciosi chiar si minui de ar vedea ei tot necredinciosi raman.
Si zice psalmistul: SI OMUL IN CINSTE FIIND, N-A PRICEPUT CI ASEMANATU-SA DOBITOCELOR CELOR FARA DE MINTE

Părintele diacon Gheorghe Cazacu, Bari, Italia

joi, 4 iunie 2009

Despre RUGACIUNEA INIMII

Zice-se in Evanghelii: "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Matei 16:24). Cand ne rugam, mai intai trebuie sa renuntam la vointa noastra si la ideile noastre, apoi sa ne luam crucea, care este munca trupului si a sufletului, de neocolit intr-o astfel de cautare. Lasandu-ne cu totul in grija neadormita a Domnului, trebuie sa induram, cu umilinta si cu smerenie, sudoarea si munca, de dragul rasplatei celei adevarate pe care Dumnezeu o va da celui ravnitor cand va veni timpul potrivit. Atunci, Dumnezeu, daruindu-ne mila Sa, va opri ratacirile mintii noastre si o va aseza - laolalta cu amintirea Sa - neclintit in inima. Cand aceasta asezare a mintii in inima a devenit ceva firesc si statornic, s-a petrecut ceea ce Parintii numesc "unirea mintii si inimii". In aceasta stare, mintea nu isi mai doreste sa stea in afara inimii. Dimpotriva, daca imprejurari din afara sau unele discutii lungi tin mintea departe de atentia ei catre inima, ea cunoaste o dorire de neimpotrivit de a se intoarce in launtru, o nevoie si o sete duhovniceasca: singura ei dorinta este sa lucreze inca o data cu mai multa ravna spre zidirea casei ei launtrice.

Cand aceasta oranduiala launtrica s-a stabilit, totul din om trece din capul lui la inima. Atunci un fel de lumina launtrica lumineaza tot ce este intr-insul, si tot ce face, zice sau gandeste, este facut cu toata constienta si atentia. Este capabil sa deosebeasca clar natura gandurilor, intentiilor si dorintelor ce vin la el; de buna voie isi supune mintea, inima si voia catre Hristos, indeplinind degraba fiecare porunca a lui Dumnezeu si a Parintilor. De se va indeparta de la ele in orice fel, isi va ispasi vina cu inima cazuta intru pocainta si parere de rau, inchinandu-se cu smerenie in fata lui Dumnezeu, plin de tristete adevarata, implorand si asteptand cu incredere ajutor de sus intru slabiciunea sa. Si Dumnezeu, vazand aceasta smerenie, nu il va lipsi pe rugator de mila Sa.

Rugaciunea mintii in inima vine repede la unii oameni, in timp ce pentru altii procesul este indelungat. Astfel, din trei oameni pe care ii cunosc, la unul a venit imediat ce i s-a spus despre ea; la altul a venit dupa vremea a sase luni; la un al treilea, dupa zece luni, in timp ce in cazul unui mare staret a venit numai dupa doi ani. De ce se petrece asa, singur Dumnezeu stie.

Sa mai stii ca inainte ca patimile sa fie curatite, rugaciunea este de un fel, iar dupa ce inima a fost curatita de patimi, e de un alt fel. Primul fel ajuta la curatirea inimii de patimi, in timp ce al doilea este un semn duhovnicesc al fericirii viitoare. Aceasta este ceea ce trebuie sa faci: cand poti simti ca mintea chiar iti intra in inima, da putere deplina unei asemenea rugaciuni, alungand tot ce o impiedica; si atat timp cat continua lucratoare in tine, nu face altceva. Dar cand nu te simti asa de purtat, savarseste rugaciunea gurii, cu metanii, straduindu-te in toate felurile posibile sa iti tii atentia in inima, inaintea fetei Domnului. Acest fel de rugaciune iti va ajuta si inima sa dobandeasca caldura.

Privegheaza si fii treaz, mai ales in timpul rugaciunii mintii si inimii. Nimeni nu e mai placut lui Dumnezeu, decat cel ce practica cu dreptate rugaciunea mintii si a inimii. Cand cele inconjuratoare fac rugaciunea dificila, sau cand nu ai timp sa te rogi, in astfel de momente, cu orice te-ai ocupa, incearca sa pastrezi duhul rugaciunii in tine prin orice mijloace, aducandu-ti aminte de Dumnezeu si straduindu-te in orice fel sa Il vezi in fata ta cu ochii mintii, cu frica si cu dragoste. Simtind prezenta Sa in fata ta, abandoneaza-te atotputerniciei Sale, atot-vazatoare si atot-stiitoare, intr-o supunere credincioasa, infatisandu-ti toate lucrarile in fata Sa, astfel incat in fiecare lucrare, vorba sau cuget, sa iti reamintesti de Dumnezeu si de voia Sa cea sfanta. Acesta, pe scurt, este duhul rugaciunii. Oricine are dragoste de rugaciune trebuie, fara cadere, sa aiba acest duh, si, pe cat se poate, trebuie sa-si supuna intelegerea sa intelegerii lui Dumnezeu, prin atentia neintrerupta asupra inimii, ascultand cu smerenie si respect poruncile lui Dumnezeu. In acelasi fel, trebuie sa isi supuna dorintele sale voii lui Dumnezeu, si sa se predea pe deplin planurilor proniei lui Dumnezeu.

In toate felurile cu putinta, trebuie sa ne impotrivim duhului voiei proprii si imboldului de a ne scutura de toate constrangerile. E un duh ce ne sopteste: Aceasta e peste puterea mea, caci nu am timp, e inca prea devreme pentru mine sa intreprind aceasta, ar trebui sa mai astept, indatoririle mele monahicesti ma impiedica - si o multime de alte scuze de acelasi fel. Cel ce asculta de acest duh nu va dobandi nicicand obisnuinta rugaciunii. Strans legat de acest duh este cel al indreptatirii de sine: atunci cand am fost purtati in savarsirea raului de catre duhul voirii dupa placul nostru, si suntem preveniti de constiinta, acest al doilea duh vine si lucreaza asupra noastra. Intr-un astfel de caz, duhul indreptatirii de sine foloseste tot soiul de viclesuguri, pentru a ne insela constiinta si a ne infatisa greseala ca fiind dreapta. Fie ca Dumnezeu sa te ocroteasca de aceste duhuri rele.


Din „Arta rugaciunii – o antologie ortodoxa”, de egumenul Hariton al Valaamului
Parintele schimonah Agapie de la Valaam