Persoane interesate

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Pastele Blajinilor ca trăsătură caracteristică pentru români

Interviu Steaua Betleemului, cu părintele diacon Gheorghe Cazacu, misionar în Italia, localitatea Arbizano Verona.

Părinte, se spune că Paştele Blajinilor se marchează într-un areal mai redus al lumii creştin-ortodoxe, inclusiv în România şi R. Moldova. Aceasta îi caracterizează pe români într-un anumit fel?

Pe parcursul anului bisericesc sunt stabilite anumite zile pentru pomenirea deosebită a celor răposaţi. Una din aceste zile este Paştele Blajinilor şi, deoarece nu este rânduită în mod strict canonic, în diferite regiuni ale lumii ortodoxe este ţinută la diferite date, începând cu luni după Duminica Tomei (8 zile după Paşti) până la Duminica Mare. La unele popoare ortodoxe această sărbătoare lipseşte. Este răspândită marcarea Paştelor Blajinilor la slavii de răsărit (Rusia, Ucraina) cu numele Radoniţa şi mai puţin răspândită la români (Bucovina, Maramureş, Banat şi Dobrogea). În R. Moldova, unde se intrsectează tradiţiile româneşti cu cele slave, Paştele Blajinilor este marcat mai deosebit, stabilindu-se chiar zi de odihnă la nivel naţional. Pe noi, moldovenii, aceasta ne caracterizează favorabil în contextul mărturisirii credinţei ortodoxe şi al bogăţiei tradiţiilor creştine.

- De unde vin şi încotro duc rădăcinile acestei Sărbători?

Rădăcinile acestei sărbători vin din timpurile precreştine, când strămoşii noştri erau păgâni. Despre aceasta ne mărturisesc şi o mulţime de legende din tezaurul folcloristic al neamului nostru. Însă aceste legende cu esenţă păgână nu au nimic în comun cu esenţa creştină a pomenirii morţilor, care constă în rugăciuni, în împărtăşirea bucuriei Învierii Domnului cu cei răposaţi, în speranţa învierii şi a vieţii veşnice pentru sufletele celor răposaţi, alături de care vom fi şi noi, când va rândui Domnul.

- Dacă este o tradiţie mai veche pentru români, să-ţi cinsteşti înaintaşii în acest fel, care sunt tendinţele ei de-a lungul anilor? Ce este bine şi ce poate nu este tocmai bine să se facă în această zi, poate în preajma ei şi după?

Paştele Blajinilor se sărbătoreşte, după cum am mai spus, luni după Duminica Tomei. În anii când Biserica era marginalizată, credincioşii, voind să păstreze tradiţia, au început să marcheze această zi şi în Duminica Tomei ori chiar sâmbata, când sunt zile de odihnă, sau pe alocuri la 9 mai, ziua biruinţei asupra fascismului. În anii de independenţă, marcarea acestei zile a căpătat o amploare deosebită şi în lini mari este îmbucurător acest fapt. Însă apar şi tendinţe dăunătoare, care umbresc esenţa acestei zile, transformând tradiţia creştinească în păcat. Unii se folosesc de acest prilej de comemorare a înaintaşilor demonstrând bogăţia, bunăstarea, statutul social şi transformând pomenirea morţilor în picnic copios, uneori chiar cu frigărui. Fala, mândria, îmbuibarea şi beţia nu au nimic în comun cu esenţa sărbătorii. Cel mai indicat este să curătim şi să amenajăm în ajun mormintele, iar în ziua pomenirii să venim cu pască, ouă roşii, puţin vin, şi să facem rugăciuni de pomenire a celor răposaţi, să ne amintim de faptele bune săvârşite de ei în timpul vieţii pământeşti. La plecare să lăsăm locurile lor de veci în curăţenie.

- Haideţi să facem lumină şi în terminologie: care este denumirea corectă a sărbătorii în condiţiile când se utilizează câteva variante?

La noi această zi e numită Paştele Blajinilor sau Prohoadele. În alte regiuni i se spune Paştele Morţilor, Paştele Mici, Paştele Rohmanilor, Radoniţa. Consider că numele de Paştele Blajinilor este cel mai indicat. Înţelesul cuvântului «blajin» e clar. Iar în slavonă «blajenâi» înseamnă «fericit». Cei răposaţi cu adevărat sunt fericiţi in comparaţie cu noi, pentru că ei au tercut în viaţa veşnică «unde nu este nici durere, nici scârbă, nici suspinare».

miercuri, 22 aprilie 2009

Întru Mulţi şi fericiţi ani părinte!

Cu ocazia pomenirii Sfântului şi ne biruitului Mare Mucenic Gheorghe, dorim să-l felicităm cu ziua îngerului pe al nostru părinte diacon GHEORGHE CAZACU, misionar ostenitor la românii din pământurile Italiei.

Întru Mulţi şi fericiţi ani părinte!

Despre Sfantul Mare Mucenic Gheorghe

Sfantul mare mucenic Gheorghe este unul dintre cei mai cunoscuti si onorati sfinti ai crestinismului.
Cu toate acestea istoria vietii sale este foarte putin cunoscuta si multe legende avandu-l ca erou, au aparut de-a lungul timpului.
El este sarbatorit atat de Biserica Ortodoxa cat si de cea Romano Catolica (fiind totodata patronul Angliei), imaginea sa fiind intotdeauna asociata cu vitejia nemarginita si credinta in biserica crestina pana la sacrificiu suprem.

Traditia ortodoxa este ca Sf. Gheorghe s-a nascut in Capadocia intr-o familie crestina, tatal sau fiind general roman, iar la varsta de 30 ani Sf. Gheorghe a devenit la randul sau general in armata lui Diocletian. Sf. Gheorghe s-a ridicat impotriva hotararilor anti-crestine ale Consiliului de la Nicomedia (303), ceea ce i-a adus persecutii din partea lui Diocletian. A fost chinuit in cele mai cumplite chipuri, otravit si mai apoi decapitat.

Cercetarile istorice mai recente par sa indice ca Sf. Gheorghe a murit ca martir in Palestina la Diospolis langa Lydda cu putin timp inaintea domniei lui Constantin.
Scrieri datand din secolele VI-VIII ale lui Teodosius, Antonius si Arculphus vorbesc despre Diospolis ca loc de venerare a Sf. Gheorghe.
Faptul ca Eusebius mentioneaza un martir necunoscut atunci cand relateaza despre Consiliul de la Nicomedia, i-a facut pe unii teologi timpurii sa creada ca este vorba despre Sf. Gheorghe.
De asemenea, unii teologi au confundat pe Sf. Gheorge cu episcopul Capadociei, Gheorghe care a trait mult mai tarziu.
O popularitate imensa a capatat Sf. Gheorghe in Anglia dupa traducerea "Faptelor" sale in anglo-saxona in secolul VIII, devenind totodata protectorul armatei.
In timpul cruciadelor importanta sa a crescut si mai mult, existand relatari cum ca Sf. Gheorge a asistat la lupta de la Antioh din 1098.
Insemnele Sfantului Gheorghe au fost introduse de Richard Inima de Leu, iar crucea Sf. Gheorghe (rosie pe fond alb) a aparut pentru prima data ca steag al corabiei "Lyme Regis" in 1284. Steagul actual al Angliei (Union Jack) are la origine crucea Sfantului Gheorghe.

In credinta populara Sf. Gheorghe este asociat adesea cu omorirea balaurului. Aceasta legenda dateaza din secolul XII si una din variantele sale este "Legenda Aurea".
Se povesteste cum un balaur imens si feroce a aparut langa orasul Selena din Lybia. Locuitorii trebuiau sa-i ofere zilnic oi pentru a-i potoli foamea, iar cand nu au mai avut oi, balaurul a cerut pe fata imparatului. Atunci a aparut un viteaz crestin care s-a oferit sa rapuna balaurul.
In unele icoane timpurii fata imparatului este infatisata in gura balaurului, in timp ce un viteaz cu o sulita se lupta cu acesta.
Dupa ce a strapuns balaurul cu sulita tinarul a dus-o pe printesa la palatul imparatului, care i-a oferit mana ei si jumatate din imparatie. Viteazul a refuzat spunand ca mai are multe alte lucruri de indeplinit in lupta sa pentru apararea bisericii si ajutorul saracilor si nedreptatitilor; apoi le-a spus ca numele lui este Gheorge si a plecat.

Misterul si legenda care invaluie pe Sf. Gheorghe nu vor dispare niciodata, la fel cum cauza sa nobila va genera intotdeauna admiratie si respect.
Poate cea mai corecta afirmatie despre el este aceea facuta de un ierarh din secolul V: "Numele Sfantului Gheorghe este onorat de credinciosii de pretutindeni, dar adevaratele sale fapte sunt stiute numai de Dumnezeu".

vineri, 17 aprilie 2009

Hristos a Înviat, Adevărat a Înviat!



Fraţilor, Fie ca Lumina Sfântă să vă aducă un Paşte Fericit, însoţit de sentimente înălţătoare, luminat de gânduri bune, deschis spre fapte deosebite...

Hristos a Înviat,
Adevărat a Înviat!

luni, 13 aprilie 2009

În Săptămâna Mare (a Patimilor), pe calea Crucii împreună cu Hristos spre Înviere


Postul Sfintelor Paşti este perioada care ne mijloceşte cea mai adâncă trăire duhovnicească din întreg anul bisericesc. Este un timp dăruit spre curăţirea inimii, de înălţare a duhului către Cel ce Se pogoară în mormântul sufletelor noastre ca să-l lumineze cu lumina Învierii Sale. Postul Paştelui este o împreună petrecere cu Hristos în pustiul în care suntem şi noi ispitiţi precum odinioară Iisus, flămânzind şi noi după pilda dată nouă de Cel ce pe toate le-a suferit pentru fiecare dintre noi şi mergând astfel împreună cu El pe calea cea dureroasă a Golgotei spre bucuria Învierii.

Săptămâna Patimilor, numită în popor şi Săptămâna Neagră, e profund încărcată de tristeţea celei mai cutremurătoare poveşti de viaţă: viaţa Fiului lui Dumnezeu întrupat şi pogorât printre cei pe care i-a iubit mai presus de minte şi pentru care îşi asumă acum întreaga suferinţă a morţii. Această suferinţă pricinuită de păcatele omenirii se pregăteşte Hristos să o poarte cu ascultare până la moarte spre mântuirea fiecăruia dintre noi. Săptămâna Patimilor este perioada de maximă tensiune a pregătirii sufleteşti, pe care trăind-o prin post, rugăciune,citirea Sfintei Scripturii, spovedanie cu pocăinţa de care flămânzeşte sufletul nostru şi împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, participăm cu adevărat la suferinţa lui Hristos luată asupra Lui spre a ne dărui nouă oamenilor şansa de a ne putea reapropia de Dumnezeu. Săptămâna Mare e plină de înţelesuri duhovniceşti rânduite în slujbele Bisericii noastre spre a ne mijloci participarea duhovnicească la ultimele zile din viaţa Mântuitorului.

Luni, prima zi a Săptămânii Patimilor, ne înfăţişează pilda smochinului neroditor.

"Şi lăsându-i, a ieşit afară din cetate la Betania, şi noaptea a rămas acolo. Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit; Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată." ( Matei 21, 17-19)

Iată un lucru pe care Hristos nu l-a făcut niciodată cu oamenii: a blestemat! Prin aceasta El îşi arată puterea de a pedepsi într-adevăr orice pom care nu aduce roadă, prin aceasta se arată dreptatea şi răsplata lui Dumnezeu faţă de neascultarea făpturii Sale, fie ea însufleţită sau neînsufleţită. Orice om care rămâne insensibil la venirea lui Dumnezeu şi la chemarea iubirii Sale se aseamănă acestui smochin fără roade, iar blestemul abătut asupra lui, nu este nicidecum un blestem al lui Dumnezeu ca în cazul smochinului, ci însăşi uscăciunea firească a oricărui suflet care nu se adapă cu apa cea vie, adică cu Hristos.

Sfânta zi de Marţi din Săptămâna mântuitoarelor Patimi ale Domnului ne aduce aminte de ziua judecăţii prin cele două pilde: pilda celor zece fecioare şi pilda talanţilor. Pilda celor zece fecioare ne pune în gând şi în inimă dreptatea lui Dumnezeu la a doua Sa venire.

"Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte. Căci cele fără de minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor. Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui! Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor. Şi cele fără de minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis. Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi. Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului." ( Matei 25, 1-13)

Cele cinci fecioare înţelepte sunt personificarea tuturor oamenilor care, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, se îngrijesc de lumina cea sufletească (candela). Această lumină sufletească nu se poate aprinde decât prin faptele milostivirii (untedelemnul), prin dragostea faţă de aproapele nostru. Cele cinci fecioare nebune reprezintă sufletele care au dat uitării faptele iubirii de Dumnezeu şi de oameni. Şi iată ziua adormirii, ziua în care fiecare merge la întâlnire cu Hristos. Dar iată şi uşa care se închide precum şi sufletele noastre s-au închis la nevoile aproapelui nostru. Precum rămâne fără folos bătaia suferinţei oamenilor aflaţi în nevoi la uşa inimii noastre, aşa rămâne şi bataia noastră la uşa Împărăţiei lui Hristos fără niciun fel de răspuns, primind şi noi după dreptate toate câte le merităm.

Pilda talanţilor este în legătură directă cu pilda celor zece fecioare şi ne arată cât de importantă este înmulţirea darurilor noastre prin faptele cele bune puse în slujba bucuriei aproapelui nostru.

"Şi mai este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat. Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. ( Matei 25, 14-30)

Domnul nostru Iisus Hristos ne aminteşte de ziua cea mare a Judecăţii de Apoi, când doar dreptatea lui Dumnezeu îşi va spune cuvântul. Dumnezeu a dăruit fiecăruia anumite posibilităţi, după Voia Lui cea sfântă a rânduit fiecărui om anumite daruri (talanţii), pentru ca să le folosească spre slujirea aproapelui şi prin aceasta spre dobândirea mântuirii. Spre deosebire de cei ce au făcut să rodească darurile lor, cel ce a primit un singur talant, l-a îngropat, ignorând porunca lui Dumnezeu de a-l înmulţi. Aşa se întâmplă şi cu noi atunci când uităm că tot ceea ce avem Îi datorăm Domnului şi că dăruind din darurile noastre aproapelui nostru, de fapt nu le pierdem, ci dimpotriva le redobândim însutit în ziua neînserată a Împărăţiei lui Hristos. Atunci când ne închidem în noi înşine, uităm că a noastră chemare este aceea de a ne împărtăşi de Hristos şi de a împărtăşi totul cu Hristosul care se află în fiecare dintre aproapele nostru, pe care slujindu-l ne înmulţim darurile mântuitoare: credinţa, dragostea, nădejdea, răbdarea, milostenia, iertarea, curăţia inimii şi toate celelalte. Iar cel ce slujeşte lui Dumnezeu prin faptele cele bune, creşte neîncetat în roada mântuirii şi la ziua Judecăţii află bogăţia milostivirii lui Dumnezeu, regăsindu-şi darurile sporite în timpul vieţii prin faptele iubirii.

Miercurea cea mare, ziua trădării. Iuda Iscarioteanul slujeşte satanei prin vânzarea Mântuitorului. Pentru treizeci de arginţi Iuda Îl vinde pe Hristos şi devine astfel prizonier al iadului. Zi de adâncă întristare pentru fapta cea necugetată a celui care, deşi văzând minunile şi dragostea cea fără margini a lui Hristos, a rămas de piatră. Zi de adâncă întristare pentru fiecare suflet care Îl trădează pe Hristos, devenind prizonierul păcatului.

Miercurea cea mare este însă şi o zi de nădejde pentru tot sufletul care se pocăieşte. Este ziua de pomenire a femeii păcătoase.

"Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele.. Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace." ( Luca 7, 37-50)

Cu lacrimile pocăinţei, cu mirul dragostei de Dumnezeu, cu sărutarea nădejdii femeia cea păcătoasă se asează la picioarele Mântuitorului. Datoria ei e mare, greşalele ei sunt multe, însă pocăinţa ei e mai mare decât păcatele ei, iubirea ei pentru Dumnezeu copleşeşte agoniseala ei cea ruşinoasă, credinţa ei îi aduce mângâierea iertării. Nu se teme de ceea ce spun ceilalţi, se dăruieşte lui Hristos cu toată suferinţa pe care păcatul a înmulţit-o în inima ei, dar şi cu pocăinţa născută prin primirea luminii lui Hristos. Şi nu numai că Iisus îi iartă păcatele, ci face amintirea ei neştearsă din conştiinţa oricărui om care primeşte cuvântul Evangheliei.

Sfânta şi marea zi de Joi. Ziua Cinei cele de Taină, ziua întemeierii celei mai mari Taine de pe pământ: Sfânta Euharistie prin care Hristos se dăruieşte întregii lumii cu adevărat Trupul Său şi cu adevărat Sângele Său. "Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor." ( Matei 26, 26-28).

Hristos împreună cu ucenicii Săi petrece ultimele clipe de dinaintea Patimilor Sale. Seară tainică, tristă, plină de durere. Astăzi, Domnul le dă ucenicilor exemplu desăvârşit al slujirii, spălându-le picioarele, învăţându-i că "Cel care vrea sã fie întâiul sã fie slujitorul tuturor" (Marcu 9, 35). Este de asemenea seară de adâncă rugăciune. Mântuitorul se roagă pentru toţi ucenicii Săi şi pentru toţi cei care vor crede în Cuvântul Lui "ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis" ( In 17,21) şi le încredinţează porunca cea mai mare: porunca iubirii. "Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii." ( In 13, 34-35). Şi El Însuşi împlineşte această poruncă prin acceptarea chinurilor morţii la care va fi supus începând din această seară. Joia Mare, noaptea petrecută de Iisus în grădina Ghetsimani, cu rugăciune şi sudoare prefăcută în picături de sânge.

Sfânta şi Marea zi de Vineri. Vinerea Neagră, ziua cea mai dureroasă din istoria creştinismului, ziua înfricosătoarelor Patimi. Hristos este judecat şi condamnat pe nedrept la moarte, El Dumnezeul Adevărului, El Domnul iubirii. Spre Golgota, purtând crucea cea mântuitoare, cu rănile batjocoririi de către ostaşi, singur şi părăsit de toţi, Hristos înfăţişează întregii lumi starea răutăţii în care se afla aceasta. Pironit pe cruce, Hristos aşteaptă astăzi cu braţele larg deschise pe tot omul atins în inimă de durerea cumplită a păcatelor sale, precum pe tâlharul care strigă din adâncul fiinţei: "Pomeneşte-mă, Doamne când vei veni întru Împărăţia Ta" (Lc 23,42) şi care primeşte vestea cea minunată a mântuirii: "Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai." (Lc 23, 43).

Cerul se întunecă, soarele îşi ascunde faţa, neputând să îndure cumplita suferinţă, pământul se cutremură pătruns de fiorul înfricoşatelor patimi ale lui Hristos, Maica Sfântă priveşte copleşită de durere către Fiul ei răpus de răutatea şi toate păcatele oamenilor, care îl ocărau până în ultima clipă. Hristos smerindu-Se şi iubind până în clipa morţii, rosteşte cutremurătoare rugăciune pentru cei ce-L vrăjmăşesc: "Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac." (Lc 23, 34)

Astăzi încetează orice jertfă pentru că Hristos devine Jertfa cea de-a pururea mântuitoare. Astăzi nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, ci este ziua slujbei de înmormântare a Domnului Iisus. Astăzi toţi credincioşii pătrunşi de dragostea pentru Hristos şi de suferinţa Lui se strâng în jurul epitafului aşezat pe masă în mijlocul bisericii, închipuind mormântul Domnului şi dau glas tânguirii îngropării, cântând laolaltă Prohodul.

Zi de post negru, Vinerea Mare este prilej de profundă meditaţie şi adâncire a conştiinţei.

Sâmbăta Mare. Hristos stă aşezat în mormânt nou prin strădania lui Iosif din Arimateea. Astăzi se cântă: "Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãsurându-l si cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus". Cu trupul în mormânt fiind, Hristos coboară cu sufletul în adâncul iadului, îi sfarămă porţile şi încuietorile şi îi scoate pe Adam şi pe Eva şi împreună cu ei pe toţi ce ce au adormit în nădejdea mântuirii. Pogorârea la iad a Mântuitorului este icoana prin excelenţă a Învierii în tradiţia iconografică bizantină, pentru că prin zdrobirea împărăţiei morţii, cu moartea pe moarte călcând, Hristos deschide porţile raiului tuturor celor ce şi-au pus nădejdea mântuirii în El şi dăruieşte din nou oamenilor şansa de trăi laolaltă cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa, aici pe pământ înlăuntrul nostru şi desăvârşit, nemijlocit, în viaţa cea veşnică, acolo unde "Mielul, Cel ce stă în mijlocul tronului, îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor" ( Apoc. 7,17).

Iată deci o săptămână plină de durere, plină de întristare sufletească. O săptămână în care Biserica ne mijloceşte retrăirea acelor momente şi înţelegerea sensurilor acestei înalte jertfe a lui Hristos prin slujbele din aceste zile. Prin aceste slujbe avem şansa să participăm direct la taina mântuirii noastre, care s-a realizat prin Iisus Hristos, Cel Care a luat asupra Sa păcatele noastre şi moartea pe care noi o meritam. Prin participarea noastră la suferinţa lui Hristos mărturisim cu inima udată de lacrimile pocăinţei, că păcatele noastre devin astăzi cuiele răstignirii şi durerile cumplite ale Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi într-o astfel de stare, mărturisiţi Domnului prin Taina cea mântuitoare a Sfintei Spovedanii şi prin Împărăşirea de Trupul şi Sângele Lui, putem şi noi să-L însoţim pe Hristos pe Calea suferinţei Crucii spre bucuria Învierii, de care să ne umplem sufletele în ziua cea minunată a Sfintelor Paşti.

Hristos va să învie!

vineri, 10 aprilie 2009

joi, 9 aprilie 2009

Legământ cu iadul şi cu moartea tocmeală!

Cine se aseamănă, se adună, e o vorbă zisă din popor. Ea se aseamănă unui cuvânt din Scriptură: „Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu omul nevinovat, nevinovat vei fi”, Ps. 17:28.

Mare a fost Prorocul Isaia, fiul lui Amos - binecuvântaţi fie cei ce l-au născut! - şi mari întâmplări a prorocit el, în chip desluşit, dintre care cea mai mare este Naşterea Mântuitorului din Preacurata Fecioară. Acel mare proroc vedea cu Duhul lui Dumnezeu, ca printr-un ochean, în sufletele poporului său şi vedea numai moarte şi iad - ca şi cum ai deschide un mormânt şi ai privi la mortul putrezit. Şi striga aşa către norodul său, ca să-l înfricoşeze şi să-l trezească: Căci aţi zis: „Făcut-am legământ cu iadul şi cu moartea tocmeală, (…) pus-am minciuna nădejdea noastră şi cu minciuna ne vom acoperi”, Isaia, 28:15

Au trecut mii de ani de când sfântul proroc a spus aceste cuvinte, care se potriveau acelor vremi şi acelor oameni. Dar astăzi? Dacă s-ar fi milostivit Dumnezeu să ni-l trimită pe marele Isaia astăzi în Europa, ce credeţi, ce-ar fi avut să le zică oamenilor născuţi mii de ani mai târziu? Eu cred că exact aceleaşi cuvinte. Răsunătorul Isaia ar fi mers dintr-o capitală Europeană în alta, dintr-o universitate în alta, dintr-o fabrică în alta, şi ar fi strigat şi mai cu putere: „Aţi făcut legământ cu moartea şi cu iadul învoială, minciuna vă este adăpost şi viclenia liman! Aşa au făcut Israilitenii păcătoşi în vechime, înaintea venirii Mântuitorului lumii; voi însă, Europenilor, pentru ce faceţi acestea după venirea Sa, după ce-aţi auzit învăţătura Sa limpede şi-aţi văzut puterea Sa de-viaţă-dătătoare şi biruitoare?

Pentru acele cuvinte, vechii Evrei l-au tăiat pe Isaia cu fierăstrăul. Poate că Europenii nu l-ar tăia cu fierăstrăul, dar, oricum, l-ar spânzura sau l-ar închide la casa de nebuni. Dar astfel nu l-ar păgubi pe Isaia. L-ar face de două ori mai mare, iar ei ar intra în rândul Evreilor luptători-de-Dumne¬zeu şi prigonitori a tot ce este adevăr, aşa cum şi sunt. Căci, deşi se leapădă de frăţia cu Evreii pe nişte temeiuri neînsemnate, se înfrăţesc şi se unesc cu ei împotriva Adevărului. Dar ce se poate face împotriva Adevărului? Nimic nu putem împotriva adevărului, spune Apostolul, ci doar pentru adevăr. Prost şi de tot râsul ar fi cel care s-ar apuca să arunce cu noroi în Soare, ca să-l murdărească sau să-l stingă. Noroiul n-ar ajunge la Soare, ci s-ar întoarce şi ar cădea peste cel ce aruncă spre Soare.

Că omenirea Europeană a făcut legământ cu moartea şi învoială cu iadul este cel mai vădit lucru dintre toate cele petrecute în istoria lumii în ultimele două sute de ani. Europa întreagă duhneşte a moarte. Uni¬versităţile Europene propovăduiesc moartea. Cărturarii Europeni descriu moartea. Oamenii de ştiinţă Europeni fac moartea nemuritoare. Politicienii Europeni lucrează pentru moarte. Dascălii Europeni sădesc moartea în sufletele tinerilor. Imperialiştii Europeni răspândesc moartea în întreaga lume. Revoluţionarii Europeni poartă stindardul morţii. Europa moder¬nă este sinonimă cu moartea. Nu vrea să ştie de viaţa de după moarte.

Cum aşa? veţi întreba. Oare acest lucru e pentru voi o noutate, un prilej de uimire? Oare nu aţi auzit de răzvrătirea Europeană împotriva vieţii şi pentru moarte? Biserica lui Hristos e purtătoarea vieţii, Europa modernă e purtătoarea morţii. Biserica spune: Viaţa e mai veche decât moartea, căci mai întâi a fost viaţa şi apoi a venit moartea. Ştiinţa Europeană răspunde: Nu e adevărat, moartea e mai veche decât viaţa, mai întâi a fost moartea, şi din materia moartă a răsărit viata. Biserica spune: Hristos a înviat, a biruit moartea şi i-a chemat pe oameni în împărăţia vieţii veşnice. Universităţile Europene răspund în zeflemea, într-un singur cuget: Moartea e nebiruită, viaţa e doar o întâmplare pe ţarina veşnică a morţii. Biserica spune: Popoarele sunt familii ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, care trebuie să se înţeleagă şi să se ajute unele pe altele. Acum răspund politicienii: Poporul nostru, după obârşia şi după cultura sa, este mai presus de multe alte popoare, şi trebuie să stăpânească peste aceste alte popoare; pe lângă aceasta, mai contează şi interesul nostru economic, care-i mai important decât toate, precum şi prestigiul nostru naţional. O, fraţilor, într-un cuvânt, moarte şi iad! Biserica le mai spune şi dască1ilor: Copiii trebuie să-l primească pe Hristos şi copiii trebuie daţi lui Hristos - aceasta-i toată învăţătura! La acestea, pedagogii incapabili, otrăvitori ai copiilor altora, căci se străduiesc să nu aibă copii ai lor, răspund: Nici vorbă! Copiii trebuie dezvăţaţi de amăgirile părinţilor, trebuie învrăjbiţi împotriva părinţilor, să scuipe pe ei şi pe toate cele sfinte ale lor - aceas¬ta-i modern, progresist, ştiinţific! Biserica învaţă popoarele Europene: Voi aţi fost botezaţi pentru a-i boteza şi pe alţii. Ca imperialişti, cuceriţi ţări străine ca să le exploataţi, şi nu ca să vestiţi pe Hristos, Evanghelia, Viaţa şi frăţietatea. Aceasta nu e o binecuvântare, ci un blestem. Şi va fi bles¬temat imperialismul vostru. Revoluţionarii poartă stindardul morţii, cu un cap de mort pictat pe el. De ce? Deoarece cred în moartea veşnică şi în vremelnicia vieţii, împotriva credinţei Bisericii în viaţa veşnică şi în vremelnicia morţii.

Fraţii mei, moartea a crescut şi s-a răspândit peste omenirea Europeană, precum iarba peste leşurile putrede. Tragedia Europei stă în aceea că a ales împărăţia morţii, pe care o crede veşnică, şi a lepădat împărăţia Vieţii veş¬nice. A făcut legământ cu moartea. Iar de îndată ce s-a legat cu moartea, s-a legat şi cu iadul şi cu cele ale iadului, adică cu minciuna, cu viclenia, cu răpirea, cu cotropirea, cu uciderea, ura şi mândria, cu toată trufia şi toată duhoarea de mormânt. Moarte, moarte veşnică - aceasta ar putea scrie, pe drept, deasupra tuturor porţilor prin care se intră în Europa. Iar voi, Sârbilor, urmaşi ai mucenicilor de la Kosovo care au căzut pentru împă¬răţia cea cerească şi viaţa cea veşnică, să cugetaţi acum: Vreţi cu Europa, tovarăşa morţii, sau cu Hristos, împăratul vieţii veşnice? Amin. (Text preluat din volumul Prin fereastra temniţei, Predania, Bucureşti, 2007, p. 219-221. Titlul şi sublinierile cu bold aparţin redacţiei noastre).

de Sfântul Nicolae Velimirovici.

luni, 6 aprilie 2009

Evanghelia care se citeşte de Bunavestire


LUCA 1:24-38


Iar dupa aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zamislit si cinci luni s-a tainuit pe sine, zicând: “Ca asa mi-a facut mie Domnul în zilele în care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea.”

Iar în a sasea luna a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.

Si intrând îngerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvântata esti tu între femei.

Iar ea, vazându-l, s-a tulburat de cuvântul lui si cugeta în sine: Ce fel de închinaciune poate sa fie aceasta?

Si îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua în pântece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preaînalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va împarati peste casa lui Iacov în veci si împaratia Lui nu va avea sfârsit.

Si a zis Maria catre înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzând îngerul, i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea si Sfântul care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema.

Si iata, Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batrânetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta.

Si a zis Maria: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvântul tau!” Si îngerul a plecat de la ea.

sâmbătă, 4 aprilie 2009

vineri, 3 aprilie 2009

Tatălui meu, la 22 de ani de la Trecerea la Cele Veşnicie


Astăzi s-au împlinit 22 de ani decând a trecut la Domnul, tatăl meu, robul lui Dumnezeu Eugen (Cazacu)+++
După grele suferinţe, s-a stins liniştit cel ce în viaţa sa n-a cunoscut odihna, ci numai osteneala şi lucrul pentru Domnul şi pentru aproapele. Cel ce n-a ştiut toată viaţa nimic altceva decât pe Iisus cel Răstignit şi Crucea sa cea Mare. S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să sufere şi a suferit; să lupte şi a luptat...

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Numele nostru să fie Dragoste! (pentru prieteni şi duşmani)

Deopotrivă, impetuosul dar totuşi plin de smerenie strigăt al Sfântului Efrem Sirul, pe care-l repetăm cu toţii în Postul Mare: „Duhul dragostei dă-mi-l mie, Doamne!” este un pretext pentru autor de a vorbi despre dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea de aproapele. Este evident că dragostea, pe care Sfântul o cere nu pentru sine ci pentru a o putea înmulţi în sufletul său şi astfel mai mult să-L iubească pe Dumnezeu şi mai mult să o răsfrângă asupra aproapelui, nu este acea „dragoste” din romanele sau filmele de gen. Nu este acea „părută” dragoste care, la începutul unei căsnicii, transformă defectele în calităţi iar mai apoi, la vremuri de încercări, defectele înving calităţile şi devin chiar mai mari decât au fost la început. Cauza, ne spune Arh. Serafim Alexiev este lipsa de orice străduinţă a ambilor soţi de „a se apropia şi duhovniceşte”. Binecuvântata cununie trebuie să fie imediat urmată de dorinţa celor doi soţi de a cunoaşte fiecare în parte, dar mai ales împreună, dragostea duhovnicească. Cel mai minunat, cel mai fericit sentiment la care un creştin poate ajunge este Dragostea pură, el poate trăi chiar în viaţa aceasta pământeană într-o Împărăţie a Cerului, dacă se dedică întru totul, cu trup şi suflet, Domnului. Este cunoscut că nu toţi putem fi monahi şi sfinţi, dar şi mirenii îşi pot păstra „duhul dragostei” printr-o meditaţie zilnică la cele dumnezeieşti, prin întreţinerea unui climat religios în familie, oferind o educaţie frumoasă copiilor atât prin „învăţături”, cât şi prin exemplul personal, prin păzirea poruncilor şi înmulţirea faptelor bune. Sigur, doar cei „aleşi”, dar care au primit cu bucurie şi fără cârtire suferinţele pentru Hristos, vor trăi acea sublimare a sentimentului de dragoste aşa cum a fost el la început, în inimile protopărinţilor noştri, înainte de păcatul originar. După aceea, ne spune autorul, Dragostea a fost „zdruncinată”. Mai departe, afirmă apodictic: „Dragostea este însăşi esenţa lui Dumnezeu”.

Dar dacă inima noastră este împietrită, dacă nu simte niciun fior de dragoste înseamnă că şansele noastre de a iubi cândva sunt inexistente? Nu trebuie să deznădăjduim. Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc că fie şi „fără de dragoste” să înfăptuim faptele credinţei, să avem lucrarea mântuitoare a rugăciunii şi Dumnezeu ne va „încălzi” inima cu „dragostea cea desăvârşită”. Nu cumva o năzuinţă de a iubi e deja un semn, că în sufletul acelui creştin există în stare latentă dăruirea de sine, dragostea, dar greşelile comise, voit sau poate nevoit, i-au întunecat pentru o perioadă minţile şi i-au închis inima?! În această lume „plină de permanentă răutate şi rea-voinţă” ne atrage atenţia Părintele Serafim, sunt multe piedici „în înfăptuirea dragostei”:

1. Piedici din partea noastră. Lipsa de dragoste duce la săvârşirea păcatului, la rădăcina căruia se află egoismul, mândria. Punem piedici dragostei de a intra în viaţa noastră prin „propriile noastre înclinaţii păcătoase: egoismul, iubirea de sine, nerăbdarea, nervozitatea, încăpăţânarea, bănuiala, necredinţa, neascultarea şi mândria.” Armele de a ne împotrivi acestor piedici sunt jertfirea de sine (până la a ne jertfi chiar propria viaţa pentru binele aproapelui) şi lacrimile pocăinţei.
2. Oamenii din jur. „Din ciocnirea caracterelor noastre aspre cu ale acestora se nasc certuri, ură, vrajbe şi zâzanii, care nimicesc dragostea.” Zice Părintele Serafim Alexiev că piedicile venite de la oameni sunt aparente şi pe deplin neîntemeiate. Văd această piedică, subiectivă, ca un subpunct al celui dintâi, o consecinţă a acelor slăbiciunii enumerate mai sus. E un proverb care spune „hoţului de hoţ îi este frică”. Dacă am fi generoşi, câtă putere asupra stării noastre sufleteşti ar avea egoistul? Dacă am fi smeriţi, cel mândru oare nu s-ar ruşina de semeţia sa? Dacă am fi blânzi, cel mânios nu s-ar ruşina de impulsivitatea lui? Dacă nu ne-am iubi din cale afară pe noi înşine, s-ar mai răsfrânge unii cu ură asupra noastră? „Cel ce a depăşit prima piedică a iubirii aproapelui – egoismul, iubirea de sine, mândria şi celelalte - , acela nu află în scăderile celor din jur temei suficient de a nu-i iubi.” Cum să luptăm cu piedicile venite de la oameni? Răspunzând cu facerea de bine celui ce ne-a făcut rău, să ne împotrivim urii prin dăruirea de iubire. „Dacă cineva te blestemă, binecuvintează-l! Dacă cineva te insultă, să-ţi fie milă de el, că împlineşte cele insuflate de demoni, şi roagă-te pentru el!” Arhimandritul Serafim Alexiev îşi argumentează fiecare frază prin texte din Sfânta Scriptură, Pateric sau Sfinţii Părinţi. Nu obişnuiesc să recurg la citatul din citat, dar de data aceasta nu pot să trec cu vederea un fragment din Sfântul Ioan de Kronstadt, mai ales pentru puternicul duh de dragoste ce se revarsă din cuvintele acestui sfânt, la care autorul nostru nu întâmplător face adesea trimitere: „Orice om care săvârşeşte vreun rău, care şi-ar satisface vreo patimă este deja pedepsit din destul de răul săvârşit de el, prin acea patimă căreia el îi este rob, şi, mai mult, de faptul că el s-a îndepărtat de Dumnezeu şi că Dumnezeu S-a retras de la el. De aceea a arăta desconsiderare către un asemenea om ar fi o neînţelepciune foarte mare şi o neomenie de cea mai înaltă factură. Aceasta ar fi ca şi cum ai împinge în apă un om nefericit care deja se îneacă, ori a-i da brânci în foc cuiva care este mistuit deja de flăcări. Spre un astfel de om, ca şi către cel ce piere, trebuie să arătăm îndoită dragoste şi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru el, iar nu să-l osândim şi să-l apăsăm în necazul său!”

3. Demonii. Există un permanent război nevăzut ce-l ducem cu forţele negative şi duhurile răutăţii. Deşi ne propunem să fim „paşnici, blânzi, drăguţi, iubitori”, nu o dată, „împotriva voinţei noastre”, devenim „mânioşi, întunecaţi şi răi”. Dacă nu lăsăm totuşi ca soarele să apună peste mânia noastră avem şanse de a ne salva dar dacă nu conştientizăm că ne-am lăsat stăpâniţi de duhuri rele, dacă nu luptăm împotriva lor prin rugăciuni, păreri de rău (pocăinţă) şi fapte bune atunci prilejuim demonilor să „se sălăşluiască” în sufletele noastre şi riscăm să devenim, cine ştie dacă nu pentru totdeauna, „întunecaţi, plini de răutate, fioroşi, ironici, plini de venin, răzbunători.” Avem la dispoziţie, pentru mântuirea noastră, cam aceleaşi arme ca şi la primele două puncte, cu observaţia că se pune, în acest război cu demonii, un deosebit accent pe puterea rugăciunii, pe practicarea ei neîncetată. Creştinii trebuie să se opună din răsputeri impulsiunilor de lenevire. Aceste arme nu le putem folosi decât respectând întâi şi-ntâi poruncile biblice: „«Domnul Dumnezeul tău este singurul Domn.» Şi «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta.» Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: «Să iubeşti pe aproapele Tău ca pe tine însuţi.» Mai mari decât acestea nu este altă poruncă.” (Marcu, 29-31)

Fragment din cugetările arhimandritului Serafim Alexiev.