Numele nostru să fie Dragoste! (pentru prieteni şi duşmani)

Deopotrivă, impetuosul dar totuşi plin de smerenie strigăt al Sfântului Efrem Sirul, pe care-l repetăm cu toţii în Postul Mare: „Duhul dragostei dă-mi-l mie, Doamne!” este un pretext pentru autor de a vorbi despre dragostea faţă de Dumnezeu şi dragostea de aproapele. Este evident că dragostea, pe care Sfântul o cere nu pentru sine ci pentru a o putea înmulţi în sufletul său şi astfel mai mult să-L iubească pe Dumnezeu şi mai mult să o răsfrângă asupra aproapelui, nu este acea „dragoste” din romanele sau filmele de gen. Nu este acea „părută” dragoste care, la începutul unei căsnicii, transformă defectele în calităţi iar mai apoi, la vremuri de încercări, defectele înving calităţile şi devin chiar mai mari decât au fost la început. Cauza, ne spune Arh. Serafim Alexiev este lipsa de orice străduinţă a ambilor soţi de „a se apropia şi duhovniceşte”. Binecuvântata cununie trebuie să fie imediat urmată de dorinţa celor doi soţi de a cunoaşte fiecare în parte, dar mai ales împreună, dragostea duhovnicească. Cel mai minunat, cel mai fericit sentiment la care un creştin poate ajunge este Dragostea pură, el poate trăi chiar în viaţa aceasta pământeană într-o Împărăţie a Cerului, dacă se dedică întru totul, cu trup şi suflet, Domnului. Este cunoscut că nu toţi putem fi monahi şi sfinţi, dar şi mirenii îşi pot păstra „duhul dragostei” printr-o meditaţie zilnică la cele dumnezeieşti, prin întreţinerea unui climat religios în familie, oferind o educaţie frumoasă copiilor atât prin „învăţături”, cât şi prin exemplul personal, prin păzirea poruncilor şi înmulţirea faptelor bune. Sigur, doar cei „aleşi”, dar care au primit cu bucurie şi fără cârtire suferinţele pentru Hristos, vor trăi acea sublimare a sentimentului de dragoste aşa cum a fost el la început, în inimile protopărinţilor noştri, înainte de păcatul originar. După aceea, ne spune autorul, Dragostea a fost „zdruncinată”. Mai departe, afirmă apodictic: „Dragostea este însăşi esenţa lui Dumnezeu”.

Dar dacă inima noastră este împietrită, dacă nu simte niciun fior de dragoste înseamnă că şansele noastre de a iubi cândva sunt inexistente? Nu trebuie să deznădăjduim. Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc că fie şi „fără de dragoste” să înfăptuim faptele credinţei, să avem lucrarea mântuitoare a rugăciunii şi Dumnezeu ne va „încălzi” inima cu „dragostea cea desăvârşită”. Nu cumva o năzuinţă de a iubi e deja un semn, că în sufletul acelui creştin există în stare latentă dăruirea de sine, dragostea, dar greşelile comise, voit sau poate nevoit, i-au întunecat pentru o perioadă minţile şi i-au închis inima?! În această lume „plină de permanentă răutate şi rea-voinţă” ne atrage atenţia Părintele Serafim, sunt multe piedici „în înfăptuirea dragostei”:

1. Piedici din partea noastră. Lipsa de dragoste duce la săvârşirea păcatului, la rădăcina căruia se află egoismul, mândria. Punem piedici dragostei de a intra în viaţa noastră prin „propriile noastre înclinaţii păcătoase: egoismul, iubirea de sine, nerăbdarea, nervozitatea, încăpăţânarea, bănuiala, necredinţa, neascultarea şi mândria.” Armele de a ne împotrivi acestor piedici sunt jertfirea de sine (până la a ne jertfi chiar propria viaţa pentru binele aproapelui) şi lacrimile pocăinţei.
2. Oamenii din jur. „Din ciocnirea caracterelor noastre aspre cu ale acestora se nasc certuri, ură, vrajbe şi zâzanii, care nimicesc dragostea.” Zice Părintele Serafim Alexiev că piedicile venite de la oameni sunt aparente şi pe deplin neîntemeiate. Văd această piedică, subiectivă, ca un subpunct al celui dintâi, o consecinţă a acelor slăbiciunii enumerate mai sus. E un proverb care spune „hoţului de hoţ îi este frică”. Dacă am fi generoşi, câtă putere asupra stării noastre sufleteşti ar avea egoistul? Dacă am fi smeriţi, cel mândru oare nu s-ar ruşina de semeţia sa? Dacă am fi blânzi, cel mânios nu s-ar ruşina de impulsivitatea lui? Dacă nu ne-am iubi din cale afară pe noi înşine, s-ar mai răsfrânge unii cu ură asupra noastră? „Cel ce a depăşit prima piedică a iubirii aproapelui – egoismul, iubirea de sine, mândria şi celelalte - , acela nu află în scăderile celor din jur temei suficient de a nu-i iubi.” Cum să luptăm cu piedicile venite de la oameni? Răspunzând cu facerea de bine celui ce ne-a făcut rău, să ne împotrivim urii prin dăruirea de iubire. „Dacă cineva te blestemă, binecuvintează-l! Dacă cineva te insultă, să-ţi fie milă de el, că împlineşte cele insuflate de demoni, şi roagă-te pentru el!” Arhimandritul Serafim Alexiev îşi argumentează fiecare frază prin texte din Sfânta Scriptură, Pateric sau Sfinţii Părinţi. Nu obişnuiesc să recurg la citatul din citat, dar de data aceasta nu pot să trec cu vederea un fragment din Sfântul Ioan de Kronstadt, mai ales pentru puternicul duh de dragoste ce se revarsă din cuvintele acestui sfânt, la care autorul nostru nu întâmplător face adesea trimitere: „Orice om care săvârşeşte vreun rău, care şi-ar satisface vreo patimă este deja pedepsit din destul de răul săvârşit de el, prin acea patimă căreia el îi este rob, şi, mai mult, de faptul că el s-a îndepărtat de Dumnezeu şi că Dumnezeu S-a retras de la el. De aceea a arăta desconsiderare către un asemenea om ar fi o neînţelepciune foarte mare şi o neomenie de cea mai înaltă factură. Aceasta ar fi ca şi cum ai împinge în apă un om nefericit care deja se îneacă, ori a-i da brânci în foc cuiva care este mistuit deja de flăcări. Spre un astfel de om, ca şi către cel ce piere, trebuie să arătăm îndoită dragoste şi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru el, iar nu să-l osândim şi să-l apăsăm în necazul său!”

3. Demonii. Există un permanent război nevăzut ce-l ducem cu forţele negative şi duhurile răutăţii. Deşi ne propunem să fim „paşnici, blânzi, drăguţi, iubitori”, nu o dată, „împotriva voinţei noastre”, devenim „mânioşi, întunecaţi şi răi”. Dacă nu lăsăm totuşi ca soarele să apună peste mânia noastră avem şanse de a ne salva dar dacă nu conştientizăm că ne-am lăsat stăpâniţi de duhuri rele, dacă nu luptăm împotriva lor prin rugăciuni, păreri de rău (pocăinţă) şi fapte bune atunci prilejuim demonilor să „se sălăşluiască” în sufletele noastre şi riscăm să devenim, cine ştie dacă nu pentru totdeauna, „întunecaţi, plini de răutate, fioroşi, ironici, plini de venin, răzbunători.” Avem la dispoziţie, pentru mântuirea noastră, cam aceleaşi arme ca şi la primele două puncte, cu observaţia că se pune, în acest război cu demonii, un deosebit accent pe puterea rugăciunii, pe practicarea ei neîncetată. Creştinii trebuie să se opună din răsputeri impulsiunilor de lenevire. Aceste arme nu le putem folosi decât respectând întâi şi-ntâi poruncile biblice: „«Domnul Dumnezeul tău este singurul Domn.» Şi «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta.» Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: «Să iubeşti pe aproapele Tău ca pe tine însuţi.» Mai mari decât acestea nu este altă poruncă.” (Marcu, 29-31)

Fragment din cugetările arhimandritului Serafim Alexiev.